TEORIA INTELIGENTELOR MULTIPLE
CREATIVITATEA CA JOC AL INTELIGENŢEI“ Cel mai bun educator este acela care cunoaşte mai bine vremea
în care trăieşte , care percepe cu fineţe marile trăsături caracteristice ale vieţii contemporane şi care se bucură şi suferă din cauza acestei vieţi” Ernest Louis
Învăţarea prin intermediul jocului didactic, mai ales de vârstă şcolară mică, este una din dezideratele pedagogiei moderne şi postmoderne, deoarece lecţiile organizate pe baza jocului oferă un cadru propice pentru învăţarea activ – participativă, stimulând creativitatea şi imaginaţia elevilor.
Problemă de cercetare pentru psihologi, pedagogi, psihanalişti, filosofi, esteticieni, sociologi şi sociologi ai culturii, axiologi, antropologi, economişti - dată fiind complexitatea uimitoare a fenomenului, creativitatea este şi în atenţia lingviştilor şi a psiholingviştilor. Precizarea termenului, impunerea lui în limbă din palierul neologismelor în cel al limbii comune şi menţionarea lui nu numai în dicţionarele lexicale, dar şi în cele de pedagogie şi de psihologie, sunt tot atâţia paşi în conştientizarea şi valorificarea creativităţii.
Termenul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin "creare", care înseamnă "a zămisli", "a făuri", "a crea", "a naşte". Însăşi etimologia cuvântului ne demonstrează că termenul de creativitate defineşte un proces, un act dinamic care se dezvoltă, se desăvârşeşte şi cuprinde atât originea cât şi scopul. Termenul şi noţiunea generică au fost introduse pentru prima dată, în anul 1937, de psihologul american G.W. Allport, care simţise nevoia să transforme adjectivul "creative", prin sufixare, în "creativity", lărgind sfera semantică a cuvântului şi impunându-l ca substantiv cu drepturi depline, aşa cum apare mai târziu în literatura şi dicţionarele de specialitate. În anii '70, neologismul preluat din limba engleză s-a impus în majoritatea limbilor de circulaţie internaţională ("créativité" în franceză, "Kreativität" în germană, "creativita" în italiană, etc.), înlocuind eventualii termeni folosiţi până atunci (cf. în germană se folosea termenul "das Schöpferische" = "forţa de creaţie").
Pe când teologii preamăresc Creaţia Divină, savanţii şi artiştii problematizează neîncetat creativitatea umană. Într-adevăr, problema creativităţii este abordată şi se formulează în funcţie de contextul social. Pentru simplificare, putem considera Dicţionarele ca reflectând destul de fidel aceste oscilaţii de interes şi modalităţi de prezentare.
Ultima ediţie Dicţionarului enciclopedic (1993) consideră “Creativitatea ca trăsătură complexă a personalităţii umane, desemnând capacitatea de a realiza ceva inedit, original”. Caracterizarea aparţine psihologilor şi oferă ceva mai mult decât ediţia anterioară; Dicţionarul Enciclopedic Român (1962) nu trata subiectul ca atare, ci numai “Creaţia Artistică”. Tot ce aflăm sub acest titlu este că opera de artă rezultă dintr-un proces îndatorat talentului şi fanteziei artistului, respectiv concepţiei sale despre lume.
Ceva mai amplu se tratează problema în Dicţionarul de Estetică Generală (1972), care insistă asupra fenomenului de producere a unicatelor şi a diversităţii interpretărilor lui. Astfel, în istoria culturii, creaţia artistică apare ca:
· act delirant, chiar demenţial sau mistic, impuls al Divinităţii (Platon),
· expresie sensibilă a Ideii Absolute (Hegel),
· activitate spirituală prelogică şi amorală (B. Croce),
· revelaţie pură (A. Brémond),
· o compensaţie sau manifestare sublimată a refulărilor instinctuale (S. Freud),
· un produs patologic (C. Lombroso) sau al dicteului automat (A. Bréton),
· act gratuit, aleator sau simplu joc (K. Gross),
· expresie a sintezei armonioase şi superioare a disponibilităţilor vitale (J. M. Guyau),
· proces natural continuat pe planul spiritualităţii (G. Séailles), etc.
Jocul didactic este cel care imprimă activităţii un caracter mai atrăgător, aducând starea de bună dispoziţie , favorizând astfel parcurgerea drumului spre atingerea obiectivelor.
Jocul didactic reprezintă un ansamblu de operaţii şi acţiuni care „urmăresc realizarea unor obiective de pregătire intelectuală, tehnică, morală, fizică a elevului, într-o atmosferă destinsă, încărcată de bună dispoziţie şi bucurie”.
Pentru a putea fi integrat cu succes în lecţie, jocul didactic trebuie să urmărească realizarea unui scop şi o sarcină din punct de vedere al conţinuturilor propuse pentru învăţare, să utilizeze elemente de joc, în vederea realizării obiectivelor propuse, să utilizeze un conţinut specific, atractiv, accesibil elevilor, să utilizeze reguli de joc cunoscute şi respectate de elevi.
Scopul jocului didactic trebuie să fie în concordanţă cu cerinţele programei şi trebuie să respecte particularităţile psihologice şi individuale ale copiilor. Jocurile urmăresc probleme de natură cognitivă, aspecte de ordin formativ.
Sarcina didactică este în strânsă legătură cu conţinutul jocului. Sarcina jocului este partea centrală a acestuia, antrenând operaţiile gândirii: analiza, sinteza, comparaţia şi imaginaţia copilului.
Elementele de joc constau în: întrecerea individuală sau pe grupe, spiritul de echipă, recompensa, penalizarea, încurajările, cuvintele stimulative, etc.
Conţinutul jocului trebuie să corespundă particularităţilor de vârstă ale elevilor, să fie accesibile, atractive.
Regulile jocului trebuie clar formulate pentru a putea fi foarte bine înţelese de către copii. Învăţătorul punctează rezultatele participanţilor şi recompensează câştigătorii.
Jocurile didactice se clasifică în funcţie de sarcina didactică, materialul didactic folosit, aportul lor formativ. La baza jocului stă munca de echipe, pe grupe de inteligenţă (după teoria inteligenţelor multiple, concepută de H. Gardner).
Teoria Inteligenţelor Multiple (T.I.M.) a lui Howard Gardner, elaborată în jurul anilor 1980, consideră că există opt forme distincte ale inteligenţei. În locul viziunii unilaterale asupra intelectului, Gardner propune o viziune pluralistă, care ia în considerare numeroasele şi diferitele faţete ale activităţii cognitive, deducând că indivizii diferă între ei prin abilităţi şi stiluri cognitive.
Cele opt forme distincte ale inteligenţei şi ale abilităţilor pe care acestea le presupun sunt:
1. Inteligenţa lingvistică/verbală este o aptitudine a cuvântului, o capacitate de a construi enunţuri, de a utiliza limbajul pentru a activa anumite informaţii şi pentru a opera cu ele, capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul codului lingvistic.
2. Inteligenţa logico-matematică este capacitatea de a calcula, cuantifica, de a opera cu modele, categorii, relaţii, de a grupa şi ordona date şi de a le interpreta, de a efectua operaţii logice îcomplexe, de a evalua propoziţii, de a efectua raţionamente, tip de inteligenţă adesea corelat cu gândirea ştiinţifică şi matematică.
3. Inteligenţa muzicală/ritmică constă în a rezolva probleme şi a crea produse cu ajutorul funcţiilor auditive, care se exersează în percepţia, recunoaşterea, compunerea, producerea şi valorificarea fragmentelor muzicale, melodiilor, construcţiilor melodice, ritmurilor, tonurilor, sunetelor.
4. Inteligenţa vizual/spaţială este o abilitate de ordin spaţial, capacitatea de a vizualiza şi a percepe spaţiul, de a rezolva probleme şi de a crea produse cu ajutorul reprezentărilor mentale, al simbolurilor grafice, al graficelor, al diagramelor, al imaginilor şi culorilor, abilitate care nu este corelată strict cu domeniul vizual, ea putând fi prezentă şi la copiii orbi.
5. Inteligenţa naturalistă este capacitatea de a rezolva probleme şi de a crea produse cu ajutorul reprezentărilor despre mediul înconjurător, a unor elemente ale acestuia şi a schimbărilor din mediu.
6. Inteligenţa corporal/kinestezică este capacitatea de a rezolva probleme legate de mişcare, de a crea produse cu ajutorul abilităţilor motrice şi al mişcării întregului corp, acest tip de inteligenţă subliniind legătura între acţiunile mintale şi cele fizice.
7. Inteligenţa intrapersonală este capacitatea de a comunica permanent cu propria lume interioară, de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse graţie introspecţiei, a cunoaşterii şi înţelegerii de sine, a conştientizării propriilor sentimente, trăiri, stări interioare, emoţii, intenţii, motivaţii, interese. Această inteligenţă ne ajută să ne înţelegem propria personalitate, să « colaborăm » cu noi înşine.
8. Inteligenţa interpersonală este capacitatea de a comunica permanent cu lumea exterioară, de a rezolva probleme şi de a crea produse graţie empatiei, cunoaşterii şi înţelegerii altor persoane, a conştientizării sentimentelor, trăirilor, stărilor interioare, intenţiilor, motivaţiilor, intereselor, modurilor de interacţiune specifice celorlalte persoane.Această inteligenţă ne ajută ca, înţelegându-i pe ceilalţi, să colaborăm şi să cooperăm cu ei, datorită abilităţilor sociale pe care le deţinem.
De fapt, Gardner a identificat şi al nouălea tip de inteligenţă-cea existenţială, dar nu a reuşit să determine zona cerebrală responsabilă de activitatea ei. Acest tip de inteligenţă este, după Gardner, o modalitate de cunoaştere a lumii, valorificată de filosofi şi de cei cu înclinaţii spre filosofie.
Ţinând seama de faptul că cea mai importantă aplicare didactică a teoriei lui Gardner este promovarea înţelegerii profunde a conceptelor fundamentale din diferite discipline, am acordat posibilitatea eleviloe mei de a le explora, folosind o gamă largă de inteligenţe.Un element esenţial în aplicarea T.I.M. la clasă este ca învăţătorul să cunoască profilul de inteligenţă al elevilor, în vederea stabilirii strategiilor didactice de diferenţiere şi individualizare.
Cunoscând profilul de inteligenţă al fiecărui elev din clasă (este vorba de clasa a III-a), iată cum am aplicat T.I.M. la disciplina « Limba şi literatura română »,pe tema “Anotimpurile”.
Grupele de elevi pe tipuri de inteligenţă au avut sarcini diferite :
1.LINGVISTICĂ
-Realizaţi un dialog între anotimpul preferat şi elevul de clasa a III-a;
-Scoateţi în evidenţă transformările care au loc în natură în anotimpul respectiv.
2.LOGICO-MATEMATICĂ
- Echipa de matematică, ce răspunde sarcinilor responsabile pentru dezvoltarea inteligenţei logico – matematice, are sarcina de a crea probleme folosind expresiile:”de 3 ori mai multe frunze”,”jumatate din numarul brazilor”, “de 5 ori mai puţine zambile” ,”un sfert din numarul turiştilor”.
3.MUZICALĂ
-Alcătuiţi enunţuri cu ajutorul expresiilor « văl de brumă argintie », «a-nceput să sufle gerul », « floarea gingaşă,frumoasă », « fluturi galbeni şi zglobii ».
--Alcătuiţi voi rime.
-Murmuraţi (pe grupe ) o melodie care s-ar potrivi mesajului transmis de fiecare strofă.
4.VIZUAL-SPAŢIALĂ
-Realizaţi un tablou în care să înfăţişaţi, cu ajutorul formelor şi culorilor, ceea ce este reprezentativ fiecărui anotimp ;
-Numiţi culorile care se potrivesc cel mai bine anotimpului ilustrat.
5.NATURALISTĂ
-Explicaţi relaţiile cauzale dintre fenomenele naturii şi mediul înconjurător;
-Exemplificaţi cum poate contribui omul pentru menţinerea unui mediu sănătos;
6.INTRAPERSONALĂ
-Desprindeţi din fragmentul audiat sentimentul transmis de fiecare anotimp;
-Precizaţi momentele în care aţi mai simţit aceste sentimente.
În finalul orei, după ce s-au discutat în parte şi s-au analizat produsele activităţii echipelor, se trece la realizarea ultimei cerinţe a jocului : « Imaginaţi-vă un final pentru „Povestea anotimpurilor ”». Timp de lucru cincisprezece minute. Eseurile sunt apreciate şi notate.
Alfred Binet consideră inteligenţa ca pe o abilitate generală de a gândi şi a rezolva probleme într-o gamă variată de soluţii.
Considerăm că prin antrenarea mai multor tipuri de inteligenţă (a inteligenţelor multiple, după H. Gardner) în realizarea de creaţii literare, are loc dezvoltarea gândirii divergente a elevilor, stimularea creativităţii şi imaginaţiei de natură literară.
Pe parcursul mai multor ore, copiii trec rând pe rând prin sarcinile tuturor grupelor, pentru că în felul aceasta fiecare elev să îşi dezvolte toate tipurile de inteligenţă aplicate la jocuri.
Capacitatea de a realiza un produs nou şi adaptat
Psihologii înţeleg prin creativitate dispoziţia inventivă sau capacitatea de înnoire existentă în stare potenţială la orice individ uman şi la toate vârstele. Copilul, care-şi manifestă permanent mirarea şi surpriza, încercând să surprindă ineditul lumii, neinfluenţat încă de educaţia rutinieră, este considerat prototipul creativităţii. Mai trebuie precizat că, strâns legată de mediul socio-cultural, această tendinţă naturală, firească a omului, de realizare a sinelui, presupune condiţii favorabile spre a se exprima ca ingeniozitate elaborată. Teama faţă de orice deviere de la normă (convenţie, tradiţie) sau conformismul social are ca efect dispariţia oricărei urme de originalitate, fiind capcana în care eşuează creativitatea multor indivizi.
Pentru a dezvolta creativitatea copiilor, învăţătoarea trebuie ca în toate ocaziile să dea ea însăşi dovadă de calităţi creatoare. În acest sens am cautat mai intâi sa creez un mediu ambiant, plăcut copiilor, în care să se simtă bine, să lucreze cu plăcere în care spiritul lor creator să se poata manifesta. Am făcut din sala de clasă o încapere curata, frumoasa, atrăgătoare. Pe pereţi sunt aşezate desene care reprezinta scene din lecţiile studiate cât si imagini cu cele patru anotimpuri. Am realizat expoziţii cu lucrările elevilor. Am însoţit deseori activitătile practice cu melodii adecvate stimulatoare a creativităţii copiilor. Aprecierile asupra lucrărilor au fost obiective, stimulatoare, pentru ca “ micuţii făuritori de frumuseţi “ să devină viitorii făuritori de valori materiale şi spirituale.
· act delirant, chiar demenţial sau mistic, impuls al Divinităţii (Platon),
· expresie sensibilă a Ideii Absolute (Hegel),
· activitate spirituală prelogică şi amorală (B. Croce),
· revelaţie pură (A. Brémond),
· o compensaţie sau manifestare sublimată a refulărilor instinctuale (S. Freud),
· un produs patologic (C. Lombroso) sau al dicteului automat (A. Bréton),
· act gratuit, aleator sau simplu joc (K. Gross),
· expresie a sintezei armonioase şi superioare a disponibilităţilor vitale (J. M. Guyau),
· proces natural continuat pe planul spiritualităţii (G. Séailles), etc.
Jocul didactic este cel care imprimă activităţii un caracter mai atrăgător, aducând starea de bună dispoziţie , favorizând astfel parcurgerea drumului spre atingerea obiectivelor.
Jocul didactic reprezintă un ansamblu de operaţii şi acţiuni care „urmăresc realizarea unor obiective de pregătire intelectuală, tehnică, morală, fizică a elevului, într-o atmosferă destinsă, încărcată de bună dispoziţie şi bucurie”.
Pentru a putea fi integrat cu succes în lecţie, jocul didactic trebuie să urmărească realizarea unui scop şi o sarcină din punct de vedere al conţinuturilor propuse pentru învăţare, să utilizeze elemente de joc, în vederea realizării obiectivelor propuse, să utilizeze un conţinut specific, atractiv, accesibil elevilor, să utilizeze reguli de joc cunoscute şi respectate de elevi.
Scopul jocului didactic trebuie să fie în concordanţă cu cerinţele programei şi trebuie să respecte particularităţile psihologice şi individuale ale copiilor. Jocurile urmăresc probleme de natură cognitivă, aspecte de ordin formativ.
Sarcina didactică este în strânsă legătură cu conţinutul jocului. Sarcina jocului este partea centrală a acestuia, antrenând operaţiile gândirii: analiza, sinteza, comparaţia şi imaginaţia copilului.
Elementele de joc constau în: întrecerea individuală sau pe grupe, spiritul de echipă, recompensa, penalizarea, încurajările, cuvintele stimulative, etc.
Conţinutul jocului trebuie să corespundă particularităţilor de vârstă ale elevilor, să fie accesibile, atractive.
Regulile jocului trebuie clar formulate pentru a putea fi foarte bine înţelese de către copii. Învăţătorul punctează rezultatele participanţilor şi recompensează câştigătorii.
Jocurile didactice se clasifică în funcţie de sarcina didactică, materialul didactic folosit, aportul lor formativ. La baza jocului stă munca de echipe, pe grupe de inteligenţă (după teoria inteligenţelor multiple, concepută de H. Gardner).
Teoria Inteligenţelor Multiple (T.I.M.) a lui Howard Gardner, elaborată în jurul anilor 1980, consideră că există opt forme distincte ale inteligenţei. În locul viziunii unilaterale asupra intelectului, Gardner propune o viziune pluralistă, care ia în considerare numeroasele şi diferitele faţete ale activităţii cognitive, deducând că indivizii diferă între ei prin abilităţi şi stiluri cognitive.
Cele opt forme distincte ale inteligenţei şi ale abilităţilor pe care acestea le presupun sunt:
1. Inteligenţa lingvistică/verbală este o aptitudine a cuvântului, o capacitate de a construi enunţuri, de a utiliza limbajul pentru a activa anumite informaţii şi pentru a opera cu ele, capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul codului lingvistic.
2. Inteligenţa logico-matematică este capacitatea de a calcula, cuantifica, de a opera cu modele, categorii, relaţii, de a grupa şi ordona date şi de a le interpreta, de a efectua operaţii logice îcomplexe, de a evalua propoziţii, de a efectua raţionamente, tip de inteligenţă adesea corelat cu gândirea ştiinţifică şi matematică.
3. Inteligenţa muzicală/ritmică constă în a rezolva probleme şi a crea produse cu ajutorul funcţiilor auditive, care se exersează în percepţia, recunoaşterea, compunerea, producerea şi valorificarea fragmentelor muzicale, melodiilor, construcţiilor melodice, ritmurilor, tonurilor, sunetelor.
4. Inteligenţa vizual/spaţială este o abilitate de ordin spaţial, capacitatea de a vizualiza şi a percepe spaţiul, de a rezolva probleme şi de a crea produse cu ajutorul reprezentărilor mentale, al simbolurilor grafice, al graficelor, al diagramelor, al imaginilor şi culorilor, abilitate care nu este corelată strict cu domeniul vizual, ea putând fi prezentă şi la copiii orbi.
5. Inteligenţa naturalistă este capacitatea de a rezolva probleme şi de a crea produse cu ajutorul reprezentărilor despre mediul înconjurător, a unor elemente ale acestuia şi a schimbărilor din mediu.
6. Inteligenţa corporal/kinestezică este capacitatea de a rezolva probleme legate de mişcare, de a crea produse cu ajutorul abilităţilor motrice şi al mişcării întregului corp, acest tip de inteligenţă subliniind legătura între acţiunile mintale şi cele fizice.
7. Inteligenţa intrapersonală este capacitatea de a comunica permanent cu propria lume interioară, de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse graţie introspecţiei, a cunoaşterii şi înţelegerii de sine, a conştientizării propriilor sentimente, trăiri, stări interioare, emoţii, intenţii, motivaţii, interese. Această inteligenţă ne ajută să ne înţelegem propria personalitate, să « colaborăm » cu noi înşine.
8. Inteligenţa interpersonală este capacitatea de a comunica permanent cu lumea exterioară, de a rezolva probleme şi de a crea produse graţie empatiei, cunoaşterii şi înţelegerii altor persoane, a conştientizării sentimentelor, trăirilor, stărilor interioare, intenţiilor, motivaţiilor, intereselor, modurilor de interacţiune specifice celorlalte persoane.Această inteligenţă ne ajută ca, înţelegându-i pe ceilalţi, să colaborăm şi să cooperăm cu ei, datorită abilităţilor sociale pe care le deţinem.
De fapt, Gardner a identificat şi al nouălea tip de inteligenţă-cea existenţială, dar nu a reuşit să determine zona cerebrală responsabilă de activitatea ei. Acest tip de inteligenţă este, după Gardner, o modalitate de cunoaştere a lumii, valorificată de filosofi şi de cei cu înclinaţii spre filosofie.
Ţinând seama de faptul că cea mai importantă aplicare didactică a teoriei lui Gardner este promovarea înţelegerii profunde a conceptelor fundamentale din diferite discipline, am acordat posibilitatea eleviloe mei de a le explora, folosind o gamă largă de inteligenţe.Un element esenţial în aplicarea T.I.M. la clasă este ca învăţătorul să cunoască profilul de inteligenţă al elevilor, în vederea stabilirii strategiilor didactice de diferenţiere şi individualizare.
Cunoscând profilul de inteligenţă al fiecărui elev din clasă (este vorba de clasa a III-a), iată cum am aplicat T.I.M. la disciplina « Limba şi literatura română »,pe tema “Anotimpurile”.
Grupele de elevi pe tipuri de inteligenţă au avut sarcini diferite :
1.LINGVISTICĂ
-Realizaţi un dialog între anotimpul preferat şi elevul de clasa a III-a;
-Scoateţi în evidenţă transformările care au loc în natură în anotimpul respectiv.
2.LOGICO-MATEMATICĂ
- Echipa de matematică, ce răspunde sarcinilor responsabile pentru dezvoltarea inteligenţei logico – matematice, are sarcina de a crea probleme folosind expresiile:”de 3 ori mai multe frunze”,”jumatate din numarul brazilor”, “de 5 ori mai puţine zambile” ,”un sfert din numarul turiştilor”.
3.MUZICALĂ
-Alcătuiţi enunţuri cu ajutorul expresiilor « văl de brumă argintie », «a-nceput să sufle gerul », « floarea gingaşă,frumoasă », « fluturi galbeni şi zglobii ».
--Alcătuiţi voi rime.
-Murmuraţi (pe grupe ) o melodie care s-ar potrivi mesajului transmis de fiecare strofă.
4.VIZUAL-SPAŢIALĂ
-Realizaţi un tablou în care să înfăţişaţi, cu ajutorul formelor şi culorilor, ceea ce este reprezentativ fiecărui anotimp ;
-Numiţi culorile care se potrivesc cel mai bine anotimpului ilustrat.
5.NATURALISTĂ
-Explicaţi relaţiile cauzale dintre fenomenele naturii şi mediul înconjurător;
-Exemplificaţi cum poate contribui omul pentru menţinerea unui mediu sănătos;
6.INTRAPERSONALĂ
-Desprindeţi din fragmentul audiat sentimentul transmis de fiecare anotimp;
-Precizaţi momentele în care aţi mai simţit aceste sentimente.
În finalul orei, după ce s-au discutat în parte şi s-au analizat produsele activităţii echipelor, se trece la realizarea ultimei cerinţe a jocului : « Imaginaţi-vă un final pentru „Povestea anotimpurilor ”». Timp de lucru cincisprezece minute. Eseurile sunt apreciate şi notate.
Alfred Binet consideră inteligenţa ca pe o abilitate generală de a gândi şi a rezolva probleme într-o gamă variată de soluţii.
Considerăm că prin antrenarea mai multor tipuri de inteligenţă (a inteligenţelor multiple, după H. Gardner) în realizarea de creaţii literare, are loc dezvoltarea gândirii divergente a elevilor, stimularea creativităţii şi imaginaţiei de natură literară.
Pe parcursul mai multor ore, copiii trec rând pe rând prin sarcinile tuturor grupelor, pentru că în felul aceasta fiecare elev să îşi dezvolte toate tipurile de inteligenţă aplicate la jocuri.
Capacitatea de a realiza un produs nou şi adaptat
Psihologii înţeleg prin creativitate dispoziţia inventivă sau capacitatea de înnoire existentă în stare potenţială la orice individ uman şi la toate vârstele. Copilul, care-şi manifestă permanent mirarea şi surpriza, încercând să surprindă ineditul lumii, neinfluenţat încă de educaţia rutinieră, este considerat prototipul creativităţii. Mai trebuie precizat că, strâns legată de mediul socio-cultural, această tendinţă naturală, firească a omului, de realizare a sinelui, presupune condiţii favorabile spre a se exprima ca ingeniozitate elaborată. Teama faţă de orice deviere de la normă (convenţie, tradiţie) sau conformismul social are ca efect dispariţia oricărei urme de originalitate, fiind capcana în care eşuează creativitatea multor indivizi.
Pentru a dezvolta creativitatea copiilor, învăţătoarea trebuie ca în toate ocaziile să dea ea însăşi dovadă de calităţi creatoare. În acest sens am cautat mai intâi sa creez un mediu ambiant, plăcut copiilor, în care să se simtă bine, să lucreze cu plăcere în care spiritul lor creator să se poata manifesta. Am făcut din sala de clasă o încapere curata, frumoasa, atrăgătoare. Pe pereţi sunt aşezate desene care reprezinta scene din lecţiile studiate cât si imagini cu cele patru anotimpuri. Am realizat expoziţii cu lucrările elevilor. Am însoţit deseori activitătile practice cu melodii adecvate stimulatoare a creativităţii copiilor. Aprecierile asupra lucrărilor au fost obiective, stimulatoare, pentru ca “ micuţii făuritori de frumuseţi “ să devină viitorii făuritori de valori materiale şi spirituale.
Postare mai nouă Postare mai veche
